duminică, 23 februarie 2014

Experiențe urbane - Episodul 1

Am crescut într-un oraș mic de provincie, în care experiențele urbane erau limitate, sau, mai bine zis, ”urban” era un termen care își căuta din greu sensul în acel spațiu liniștit, înconjurat de dealuri subcarpatice, cu munții la o aruncătură de băț (să zicem). 

Trenul personal care pleca spre București, aflat la vreo 100 de km distanță, se ducea, desigur, în alt univers. Urban la mine în oraș însemnau: bulevardul micuț care lega centru orașului de gară, câteva cartiere de blocuri, o șosea principală care traversa localitatea, un parc, ceva magazine și multe case.

La vârsta de 4 ani, scăpată de sub supraveghere, am tăiat-o de capul meu de acasă, încălțată cu doi pantofi diferiți și cu șireturile dezlegate (pentru că nu puteam încă să le închei). Am coborât scările de la etajul doi până la parter, am ieșit în fața blocului și am început subit excursia, n-am stat mult pe gânduri.  Aceasta a fost prima experiență urbană personală din viața mea și a fost una fascinantă. Se știe că, atunci când ești mic, percepi spațiile și distanțele ca fiind mult mai mari sau mai fantastice decât sunt în realitate. Mergând eu tacticos de acasă până în centrul orașului, mi se părea că traversez lumea de la un capăt la altul, ceea ce, într-un fel, era și adevărat. Lumea de la 4 ani se întindea între casă, centrul orașului, unde ieșeam la plimbare, și casa bunicilor. Prima mea explorare urbană a eșuat la frizerie, unde chiar nu îmi amintesc de ce am intrat. Aici am fost recunoscută degrabă și reținută până la anunțarea și venirea părinților.

Cu părinții mai mergeam prin Târgoviște și București, dar nu imi amintesc absolut nici o senzație din ieșirile astea. În schimb, îmi amintesc perfect toate senzațiile și gândurile din timpul evadării mele de la 4 ani. Mă văd și acum mergând aiurea prin oraș și mirându-ma încontinuu de tot ceea ce vedeam pe traseul ales de mine, și doar de mine.

 Eu în stânga, pe bicicletă, la 3-4 ani, pregătindu-ma (probabil) să o iau din loc..

Prima ieșire pe cont propriu în alt oraș decât cel natal, a fost atunci când eram în clasa a 8a și am participat la Olimpiada națională de limba română, care se ținea în Călărași. Din nou, nu îmi amintesc mare lucru despre Călărași, pentru că toate experiențele intense le-am trăit acolo în interior și nu în exterior. În interior, adică la căminul unde eram cazați, și în care ocupasem, împreună cu mai mulți ”olimpici” nici mai mult nici mai puțin decât toaletele! De fapt, ”toaletele” reprezentau o încăpere complexă, împărțită în 3 camere: într-una se aflau dușurile, în alta veceurile iar la mijloc erau chiuvetele. În camera chiuvetelor, foarte spațioasă, se mai afla un cazan enorm care încălzea apa. Ei bine, aici aveam noi sediul general: ne căram din camere păturile și pernele, le urcam pe cazan construind astfel un culcuș extrem de reușit; duceam acolo chiar și mesele cu scaune pe care le aveam prin dormitoare. Ce mai, birou în toată regula, în care, chipurile, repetam toată noaptea pentru olimpiadă. Poate că lucrurile astea sună extrem de stupid, însă la vremea aceea ele reprezentau experiențe extraordinare de interacțiune cu alți oameni, care, pe nevăzute, își puneau amprenta asupra personalității mele și a felului de a fi.

În fine. În clasa a 10a, la liceu, a urmat o nouă fază pe țară la Olimpiada de română, care s-a ținut la Iași. Ei bine, Iași-ul a fost prima mea experiență adevărată de urbanitate. De data asta am petrecut foarte puțin timp în interior și, în așteptarea măreței ”olimpiade”, de care, sincer, nici nu îmi mai păsa așa tare, am bătut încontinuu străzile, zi și noapte. Țin minte că totul mi s-a părut minunat: bulevardele, copacii, cofetăriile cu prăjituri imense din centru, clădirile și mai ales parcurile. În Iași intram în vorbă cu tot felul de oameni pe stradă și făceam glume deplasate cu noii tovarăși cunoscuți pe acolo. Glume de tipul: mergeam la chioșcuri de xerox și  le întrebam pe doamnele de acolo: ”nu vă supărați, ați putea să ne xeroxați și nouă o bucățică de salam, că nu ne ajung banii să cumpărăm unul întreg”...


Iași - google images

Mi-am dorit mult să locuiesc în Iași, am iubit cele câteva zile petrecute în acest oraș care mi-a oferit niște senzații urbane unice. La câțiva ani după acest prim episod, revizitând Iași-ul, mi-a plăcut în continuare, dar nu mi s-a mai părut atât de extraordinar. Prilej cu care am reflectat asupra contextelor care ne modelează percepțiile, inclusiv cele legate de spațiul urban. Da, totul se află în cap, iar relația cu un oraș se aseamănă în multe privințe cu o relație umană: un flow plin de surprize, în care, de-a lungul timpului, te poziționezi și te raportezi în moduri diferite. Mult mai târziu, când a început să ma pasioneze antropologia urbană, am început să mă gândesc și mai intens la felul în care ajungi să iubești sau să urăști un oraș. Sau motivele pentru care un oraș îți rămâne total indiferent. Am început să vizitez diverse locuri cu ochiul antropologic activat și să îmi dau seama că a-mi plăcea sau nu un oraș ținea fix de alegerea mea, de modurile în care alegeam să interacționez cu el.

In clasa a 11a am ratat la mustață calificarea la olimpiada națională, în schimb am avut parte de noi experiențe urbane palpitante. Pe scurt, am vizitat pentru prima oară orașul Sighișoara, tot de capul meu, ca la 4 ani, mergând la Festivalul de artă medievală, aflat în acea perioadă la primele sale ediții, unele dintre cele mai reușite, după părerea mea. Ca să ajung aici am meșterit o minciună complicată pentru părinți, care nu m-ar fi lăsat în ruptul capului să plec singură de acasă la un festival. Cu ocazia asta, mama, care și-a făcut recent cont de Face Book și care, cu siguranță nu va scăpa ocazia să citească episodul ăsta, va afla în sfârșit cam cum a stat, de fapt, treaba.

La adăpostul poveștii improvizate cum că m-aș fi aflat pentru 3 zile într-un sat nu departe de casă, la bunica unei prietene (ca să învățăm să pescuim), concesie acceptată cu mare greutate, m-am îndreptat frumos spre ieșirea din nord a orașului, cu rucsacul în spate, la autostop spre Brașov. Pe vremea aceea nu exista nici un mijloc de transport care să lege orășelul meu de Brașov. Până la Sinaia erau vreo 35 de km, până la Brașov cam 80 de Km. I-am parcurs cu succes, schimbând câteva mașini la autostop. Din Brașov am luat trenul spre Sighișoara și m-am anturat cu un grup de tineri din București. Am ajuns în Sighișoara cu satisfacția și cu gustul victorios al libertății greu câștigate și am mers pe jos de la gară în Cetate. Mă fascinau casele văzute, curțile ascunse vederii și faptul că străzile orașului erau pline de rockeri și hippioți, care păreau să curgă la nesfârșit din toate părțile.

Nu mai fusesem vreodată într-un oraș cu atât de multă lume ”alternativă” adunată la un loc. Eram ușor amețită de toate senzațiile noi pe care le trăiam. Când am început să urc scările din Cetate, am simțit clar că intrasem în altă lume. Apoi am ajuns în inima cetății, la Turnul cu ceas, unde stăteau zeci de tineri pe jos, cântând la diverse instrumente sau socializând. Erau așezați pe triburi: punkeri, hippioți și rockeri – însă asta e o altă poveste. Nu mai fusesem niciodată într-un oraș medieval și mai ales într-o cetate medievală atât de frumoasă. Turnul cu Ceas mi se părea magic, și de altfel, în acel moment am trăit la modul cel mai concret un sentiment unic de magie și de libertate, pe care mi-l amintesc cu exactitate până în ziua de azi. Parcă eram într-un basm: decorul medieval, muzica improvizată pe străzi, concertele, sutele de tineri, fashion-ul flower power extrem de viu și de colorat, oamenii cu care am venit în contact și pe care, în micul meu orășel nu as fi avut cum să îi cunosc.

Zilele petrecute acolo au fost o nebunie: am dormit într-un pod plin cu porumbei, am legat o grămada de prietenii noi, am colindat de colo colo. În următorii ani am mers cu regularitate la festival, până când acesta ”s-a stricat”, ca orice festival care devine prea popular. Am învățat porțiuni bune din Sighișoara ca în palma și a devenit orașul meu de suflet. Am revenit deseori, în tot felul de contexte pe care mi le cream special, pentru că, pur și simplu mă simțeam bine acolo, mă legau multe amintiri de acest loc și dezvoltasem un sentiment acut de ”acasă” față de oraș. Și în ziua de azi poposesc cu plăcere în Sighișoara; piața și Turnul cu ceas au văzut multe și au rămas neschimbate...



Imagine din Sighișoara, una dintre primele ediții ale Festivalului de Artă Medievală (din arhiva personală a Ioanei Trantea)
 Sighișoara, ianuarie 2013 - la plimbare cu un bun prieten

Continuarea în episodul următor

marți, 4 februarie 2014

Gospodăria malaeziană - Langkawi 2013

@toate drepturile rezervate





















Go with the wind in Thailand

Baietii astia cu pielea bronzata de soarele si vanturile oceanice sunt cam cele mai tari personaje pe care le-am cunoscut in Thailanda. Au varste cuprinse intre 20 si 25 de ani. S-au nascut si au copilarit in diverse orase din aceasta tara, dar au plecat de acasa si sunt pe cont propriu de pe la 14-15 ani.

De ani buni sunt stabiliti in legendara insula Ko Phi Phi, una dintre cele mai populare destinatii din Thailanda. Personal, m-am dus in aceasta insula pentru a face observatie antropologica si pentru ca banuiam ca este un fel de ”vama veche internationala”, un loc unde turismul si infrastructura aferenta s-au dezvoltat haotic; m-a interesat sa observ in ce fel arata acest proces pe un alt continent. In fine, o sa scriu despre asta mai tarziu.

In 2004, fix a doua zi dupa Craciun, cand insula era plina ochi de tineret si alti turisti, tsunami-ul a lovit nemilos si a distrus cam tot, inclusiv o sumedenie de vieti omenesti . Chuck, al doilea baiat din dreapta (si cel mai in varsta, 25 de ani) spune ca si-a pierdut o parte din rude atunci - tineri care, ca si el, aveau joburi pe insula. De altfel, din discutiile purtate cu diversi rezidenti, se poate spune ca fiecare a pierdut atunci pe cineva. Valabil si pentru turistii aflati la acea data pe insula.

Revenind la tinerii din fotografie: marea parte din zi si-o petrec pe barca si pe ocean, organizand excursii de o zi pentru turisti. Noaptea, fac showuri de foc pe plaja. Acesta este modul in care isi petrec viata si isi castiga existenta de cativa ani.

Am luat si noi o excursie de zi in jurul insulei PhiPhi, avand astfel ocazia sa ne imersam timp de cateva ore in lumea calma si simpla a acestor baieti. Desi vocabularul lor in engleza era limitat, barierele lingvistice nu au constituit o problema. O zi intreaga am ras, am facut baie impreuna, am vorbit, am privit marea si apusul soarelui.

Mi se parea amuzant faptul ca o barca intreaga plina cu adulti si oameni seriosi se afla in mijlocul oceanului, practic la mana unor ”copii”, care insa cunosteau apele ca in palma.

In final, pot spune ca, mult mai mult decat locurile vizitate, bucuria acestei intalniri, comunicarea simpla si emotionanta de care am avut parte vor ramane experiente memorabile care cu siguranta vor rezista in noianul de amintiri si imagini pe care il alcatuiesc calatoriile.

Sawadee!





Cambodgia - istorie fara sfarsit...

Credeati ca acesta ar fi vreun copac new-age-ist, decorat la vreun festival de psy-trance? No fuckin way. Acesta este un copac de care au fost zdrobite capetele a zeci de bebelusi in Cambodgia, in timpul regimului comunist al lui Pol Pot. Intre anii 1975-1979 au fost masacrati peste 3 milioane de cambodgieni (cam un sfert din populatie, as zice) - de catre regimul dement instaurat de khmerii rosii condusi de Pol Pot. Khmerii sunt principalul grup etnic din Cambodia. ”Rosii” - adica rosul comunist.

Au existat aproximativ 300 de lagare ale mortii, denumite ”killing fields”, raspandite pe intreg teritoriul tarii. Cei masacrati erau ”dusmanii” regimului, intelectuali si tarani laolalta, purtand vini fictive si inventate. Au fost omorati inclusiv bebelusi, sub sloganul lansat de Pol Pot, conform caruia ”raul trebuie eliminat din radacina” si sub justificarea ca, daca sunt lasati sa traiasca, vor cauta sa se razbune mai tarziu, ceea ce era ”de evitat”. Un alt slogan era: ”Mai bine sa omori un om nevinovat decat sa ratezi un dusman”.

De regula, daca era omorat un membru dintr-o familie, erau omorati si restul membrilor, ca sa nu existe razbunari ulterioare. Toti acesti oameni nu au fost omorati cu gloante (erau prea scumpe), ci cu bete de bambus, bate, topoare, cutite, cioturi de palmier - si aruncati la gramada in gropi comune. Altii au murit in lagarele de munca fortata.

Totodata, Pol Pot a ordonat evacuarea tuturor oraselor, avand obsesia de a desfiinta cu totul urbanitatea si de a crea o societate exclusiv agrara.

Dupa toate grozaviile comise, regimul khmerilor rosii a ramas in putere inca vreo 20 de ani, ei fiind recunoscuti ca lideri oficiali ai Cambodgiei de catre marile puteri si avand inclusiv un loc in Natiunile Unite.

Pol Pot a mai trait mult si bine, o vreme fiind refugiat in jungla. A murit in 1998, otravit, in timp ce se afla in arest la domiciliu. Conform ghidului audio, care mi-a furnizat toate informatiile astea la fostul camp de executie vizitat, ”he had a good life”.

Restul e istorie...o istorie care isi arunca antenele pana in prezent.